vm

I wish the stars could shine now

For they are closer

They are near

But they will not present my present

They will not present my present

I wish the light could shine now

For it is closer

It is near

But it will not present my present

It makes my past and future painfully clear

ca şi cum

„Ne putem da acum seama că această întrebare privilegiată care pune în joc «de ce»-ul îşi are temeiul într-un salt (Sprung)…[…] Punerea acestei întrebări se realizează doar în salt şi ca salt şi în nici un alt chip. Ceea ce are aici în vedere cuvântul «salt» va fi lămurit mai târziu

[…]
…poetul vorbeşte întotdeauna ca şi cum fiinţarea ar fi pentru prima dată exprimată, ca şi cum, pentru prima dată, cineva i s-ar adresa. În rostirea poetului şi în gândirea gânditorului, spaţiul lumii este atât de grijuliu vegheat, încât…

[…]
«Conferinţa este în sala de curs»; adică are loc. «Omul acesta este din regiunea suabă»; adică îşi are obârşia, provine de acolo. «Cupa este de argint»; adică e făcută din… «Ţăranul este pe câmp»; adică s-a strămutat pe câmp, se află acolo. «Cartea este a mea»; adică îmi aparţine. «Este un om mort»; adică sortit morţii. «Roşu este babord»; adică are semnificaţia de. «Câinele este în grădină»; adică umblă pe acolo. «Peste culmile toate/ E linişte»; adică??? Înseamnă oare «este» în aceste versuri că liniştea se găseşte, este prezentă, are loc, se află? Nimic din toate acestea nu se potriveşte aici. Şi totuşi, e vorba de acelaşi simplu «este». Sau poate versul vrea să spună: «Peste culmile toate domneşte liniştea», aşa cum într-o clasă, la şcoală, domneşte liniştea? Greu de crezut. Sau poate: «Peste culmile toate stăruie sau stăpâneşte liniştea?» Mai degrabă aşa, însă nici această tălmăcire nu e de fapt exactă.
«Peste culmile toate/ e linişte»; «este» nu se lasă defel transpus altcum şi totuşi nu-i altul decât acel «este» rostit în treacăt în cele câteva versuri pe care Goethe le-a scris cu creionul, aşezat fiind la fereastra unei mici cabane pe Kickelhahn, aproape de Ilmenau.”
Martin Heidegger, „Introducere în metafizică”
***

„Tăcerea (le silence), singur lux după rime, o orchestră nefăcând cu aurul său, cu foşnetele de gândire şi de înserare, decât să îi detalieze semnificaţia asemenea unei ode tăcute (tue) şi pe care poetul, suscitat de o sfidare, trebuie să o traducă! Liniştea după-amiezelor cu muzică; o aflu, cu satisfacţie, şi în faţa reapariţiei mereu neaşteptate a lui Pierrot sau a sfâşietorului şi elegantului mim Paul Margueritte.

Astfel, acest PIERROT ASASIN AL SOŢIEI SALE¹, compus şi redactat de el însuşi, soliloc mut pe care fantoma albă îl strânge la sufletul ei şi cu faţa şi cu gesturile ca pe o pagină nescrisă încă. Un vârtej de motive naive sau noi emană, pe care mi-ar plăcea să le identific cu certitudine: estetica unui gen situat mai aproape de principii decât oricare altul! (s.m.). Nimic în această zonă a capriciului necontrariind instinctul simplificator direct… Iată - «Scena nu ilustrează decât ideea, nu o acţiune efectivă, într-un hymen (de unde provine Visul), vicios dar sacru, între dorinţă şi împlinire, între comitere şi amintire: aici devansând, acolo rememorând, la viitor, la trecut, sub o falsă aparenţă de prezent. Astfel operează Mimul, al cărui joc se limitează la o aluzie perpetuă, fără a sparge oglinda (la glace): el instalează, astfel, un mediu, pur, de ficţiune.» De mai puţin de o mie de linii, rolul, cine îl citeşte (le lit), înţelege imediat regulile, ca aşezat în faţa unei scene, depozitarul lor umil. Surpriză, însoţind artificiul unei notaţii de sentimente prin fraze nicicând rostite (proférées) – decât, poate, în acest singur caz, cu autenticitate, între foi şi privire domneşte (règne) încă o tăcere (un silence), condiţie şi deliciu al lecturii.”
Stéphane Mallarmé, „Mimique”

(trad. de I. Diaconescu şi M. Moroianu, cu unele modificări)

1. libretul pantomimei, interpretat pe scurt: Pierrot, privit de public, rememorează mimând, după ce tocmai a îngropat-o în taină, cum a ucis-o (tué) pe Colombina, care îl înşela. El imită atât rolul asasinului, cât şi pe cel al victimei. Pierrot mimează cum a comis, din iubire, crima perfectă şi perfect perversă, nelăsând urme (de violenţă): în timp ce dormea, a legat-o pe Colombina de pat (lit) şi a gâdilat-o la tălpi până când ea şi-a dat sufletul în hohote înspăimântătoare de râs. Numai că, mimând (monstrând) şi rolul victimei, în procesul mimării, Pierrot se sinucide el însuşi, gâdilându-se. La final, imaginea din tablou (sau din pictură) a Colombinei prinde viaţă şi izbucneşte în hohote ascuţite de râs.

Pe lung, în "Diseminarea", Jacques Derrida.

2. present, synonym of gift, eng. = dar, cadou.
das Gift, germ. = otravă.

gift + Gift ≈ cal troian (printre altele)

***

pentru că tot suntem aici

poate ar trebui să încerc să mişc puţin mâna, doar atât cât să treacă prin toarta vasului,

de sticlă,

şi dacă tot mă vezi, şi aici, şi aici,

o să încerc să stau o clipă nemişcat, să las aerul să se aşeze mai bine în vas,

în vasul de sticlă transparentă,

o să stau nemişcată în cadrul mirosind a vopsea proaspătă, imaginându-mi că altfel o să deranjez aerul în drumul lui către vas, o să stau până când nu o să mai poată fi desluşit, distins, aerul razant de sticlă, şi nici de sticlele goale de pe faţa de masă, până când vasul o să fie doar aparent gol, iar faţa de masă doar aparent pătată şi tăiată într-un colţ,

s-ar putea să fie doar o problemă de percepţie, dar într-un mediu de sticlă cred că pot să spun fără mari posibilităţi de eroare… că suntem într-un loc în care nu se întâmplă niciodată nimic, chiar şi atunci când ar părea că nu e aşa, chiar şi atunci când ar părea că într-adevăr spun asta, hmm…

ceea ce nu înseamnă că nu pot să stau într-un picior, de exemplu, şi că tu, sau chiar şi eu, nu pot să mă văd cum stau aşa ca un cocostârc, exact lângă fereastră, cel puţin zece secunde, să verific dacă pot să îmi ţin echilibrul,

aş putea să mă relaxez pe o peliculă subţire de aer, să îmi întind corpul, să desfac mâinile şi să te somez să nu respiri ca să nu mă trimiţi în valuri prin gura de aerisire, nu ştiu când au schimbat filtrul ultima dată,

aş putea să mă prefac că nu sunt aici, şi atunci m-aş mula pe suprafaţa dulapului din colţ până când aş deveni de nerecunoscut, ca un abţibild invizibil pe suprafaţa tuturor obiectelor din cameră, iar vocea din aer ar începe să citească baritonal (şi tu ai asculta meditativă):

în aerul umed al dimineţii de vară lumina traversa razant întreaga încăpere, despicând, ca un puşti pupila retinei cuiva în curtea şcolii cu un laser din piaţă, geamul ferestrei şi cana mare de sticlă transparentă de pe masă,
o mulţime de oameni în halate albe şi cu bonete înalte pe cap se alergau de colo-colo ţinând iatagane mari în mâini, căci venise ora prânzului şi le era foame. Nu lor le era foame, ci invitaţilor de după uşile glisante. Cineva trebuia sacrificat, dar doar printr-o baba oarba în care pierdea cel care era bătut pe burtă de cele mai multe ori. După care îl aruncau ca la groapa cu furnici în marele ceaun de fontă şi deşertau peste el saci întregi de cartofi şi alte legume de supă, pungi cu mirodenii şi un cub din ingredientul secret – fiind perfect conştienţi de faptul că nimeni nu mănâncă de bunăvoie supă, oricum.

mi-e atât de bine aici încât nu-mi vine să mă deplasez nici măcar un pas mai departe, aşa că voi decreta că de acum înainte va fi doar ziua de luni dimineaţă, ora şapte şi jumătate, exact ora asta, nici măcar o secundă de somn în plus, chiar dacă n-ai închis un ochi toată noaptea – cine ştie ce ai făcut, nici măcar tu nu mai ţii minte exact, chiar dacă e aglomerat şi trebuie să ajungi la metrou,

o să mă opresc aici puţin pentru că suntem într-un loc comun,

în cel mai propriu sens al cuvântului…

şi o să privim de pe pervaz la ploaia de artificii retorice greu de observat pentru că tind să se confunde în momentul ăsta cu lumina dintre ramurile copacilor, şi apoi o să apostrofez corectorul gramatical pentru că ia decizii în numele meu – voiam să scriu exact „ăsta”, dar nici nu apuc să termin bine cuvântul că devine „acesta”, iar eu vreau ca limba de aici să fie exact limba pe care o vorbesc de obicei…

iar când clipa potrivită va veni, când confuzia dintre vasul de sticla, cu o bară de metal în jurul gâtului, şi aerul din el va fi completă, am să încep să mă scurg încet de pe masă, pe piciorul ei mai scurt cu o hârtie dedesubt, pe gresie în salturi arcuite spre fereastră, afară pe pervaz, pe varul scorojit cărămiziu în jos spre etajul unu şi în sus spre etajul trei, pe o tulpină de iederă sprijinindu-mă de rădăcinile înfipte în zid cu toate extremităţile ca de nişte hamuri,

pe sol ca într-un tobogan cu apă, pe trotuar la vale printre crăpături şi la deal spre Casa Poporului ca un peşte înotând împotriva curentului, printre biciclişti şi skateri, luându-mă la întrecere cu ei şi călcându-i pe roata din spate cu roata din faţă, punând frână brusc şi intrând din laterală cu roata direct în spiţe,

lipindu-mă de roţile tramvaiului ca o găleată cu aracet vărsată pe o machetă în construcţie, în sus spre cabină cu urme de degete murdare de funingine pe geam, pe firele de curent electric ca o minge de volei atingând plasa, pe un acoperiş de azbociment într-o îngustă curte interioară dintr-o casă veche în care unul din locatari creşte găini,

pe un cotor de măr abandonat lângă un coş de gunoi, pe un cornet de îngheţată dintr-o gelaterie italiană, pe o bară de protecţie, pe o mănuşă de cauciuc, pe o instalaţie de aer condiţionat, pe o sirenă traversând intersecţia pe roşu, pe o uşă glisantă la intrarea într-o bancă, pe o scară rulantă, pe un stol de vrăbii împrăştiat de un câine, pe un colţ întărit de pâine, pe un pantof coborând dintr-o maşină, pe un miros puternic de benzină, pe o stradă întunecată unde nu plouă niciodată, pe o cartelă de telefon mobil, pe un cap de manechin din profil, pe o situaţie financiară, pe foşnetul de scaune dintr-o şedinţă plenară, pe un zgomot puternic de motor, pe o paletă de muşte în zbor, pe o frunză veştedă de salcâm, pe un teanc de conserve gata să-l dărâm, într-un magazin pe o trenă de mop, pe o proteză de cerşetor şchiop, sub o foaie de aluat franţuzesc, pe un prospect pe care nu ştiu să-l citesc, peste un biciclist rostogolindu-se pe pietriş, la curbă, intr-o groapă de canalizare, pe un val de ecluză în vărsare, pe un rotocol roz de fum, pe o salată de crustacee, pe o ordine de obiecte stridentă, pe o privire de paznic atentă, pe o mână deschizând un sertar, pe o carte băgată în buzunar, pe un pistol cu gloanţe oarbe, lângă un zâmbet plin de subînţeles, pe un document de Word şters, într-o galerie nouă de artă, pe o etichetă ruptă de iaurt, la un concert pe o boxă spartă, pe un breton tăiat mult prea scurt, pe o eşarfă agăţată într-o clanţă, pe o combinaţie de haine cumpărate din bazar, pe o bârnă nouă de stejar, la o încheietură de şine imperfect sudate, într-un grup de oameni mişcându-se fără odihnă, pe un fund în blugi sprijinit de un toc, pe un bilet la Loto pe care scrie „noroc”, pe o pungă de snacks-uri cu miros de brânză, pe un univers poetic, pe o firmă de magazin universal, pe o lege universal valabilă, pe o alăturare nefericită,

în cel mai mic fir de praf de pe o toartă de vas de sticlă pe o faţă de masă lângă o fereastră deschisă…

lumea visează - pauză de vis(at)

...

via

Între semnale şi zgomot

„Imposibilul nu este doar negarea simplista, irevocabilă a posibilului, ci, mai curând, rana sa fastă, îmbogăţitoare, care validează prin contrast şi complicitate extensia maladivă, nocturnă a disponibilităţilor nerutiniere şi secrete....”

Norman Manea, „Imposibilităţi kafkiene”, conferinţă susţinută la N.E.C., 17 aprilie 2008, Bucureşti

***

FABLE

Par le mot par commence donc ce texte
Dont la première ligne dit la vérité,
Mais ce tain¹ sous l’une et l’autre²
Peut-il être toléré?
Cher lecteur déjà tu juges
Là de nos difficultés…

(APRÈS sept ans de malheurs
Elle brisa son miroir).

«Fabulă» spune alegoria, mişcarea unui cuvânt pentru a trece la celălalt, de cealaltă parte a oglinzii. Efort disperat al unui cuvânt nefericit de a atinge specularul pe care chiar el îl constituie. Am putea spune într-un alt cod că «Fabulă» pune în act problema referinţei, a specularităţii limbajului sau a literaturii, şi posibilitatea de a-l spune pe celălalt sau de a-i vorbi celuilalt. […]
«Fabulă», fabula lui Francis Ponge, se inventează în calitatea ei de fabulă. Ea narează o povestire aparent fictivă – care pare să dureze şapte ani. Iar a opta linie aminteşte acest lucru. Dar, în primul rând, «Fabulă» povesteşte o invenţie, se povesteşte şi se descrie în acelaşi timp. […]
Dacă «Fabulă» este în acelaşi timp performativă şi constativă, încă de la prima linie, acest efect se propagă în totalitatea poemului astfel generat. […]
Constativul este performativul însuşi pentru că nu constată nimic care să îi fie anterior sau străin. El performează constatând, efectuând constativul – şi nimic altceva. Raportare singulară la sine, reflexie care produce sinele autoreflexiei, producând evenimentul prin chiar gestul care îl povesteşte. […]
Interesul deconstrucţiei, al forţei şi al dorinţei sale – dacă are vreunul din acestea – este o anumită experienţă a imposibilului: adică, şi voi reveni la finalul acestei conferinţe, a celuilalt, experienţă a celuilalt ca inventare a imposibilului, cu alte cuvinte, ca singura invenţie posibilă. […]
Spargerea unei oglinzi, spune superstiţia, anunţă o nenorocire pentru şapte ani. Aici, scris cu alte caractere tipografice şi între paranteze, după cei şapte ani sparge ea oglinda. După e scris cu majuscule în text. Stranie inversiune. Este oare şi ea un efect de oglindă? Un fel de reflexie a timpului? […]
Invers faţă de fabulele clasice, această «morală» e singurul element cu o formă explicit narativă (să spunem, deci, alegorică). O fabulă a lui La Fontaine face în general contrariul: o povestire, după aceea o morală sub forma unei sentinţe sau a unei maxime. Dar povestirea care vine aici între paranteze şi în concluzie, în locul moralei, ne pune în situaţia de a nu şti unde să situăm timpul inversat la care se referă. Povesteşte ea ceea ce s-ar fi întâmplat înainte sau ceea ce se întâmplă după «prima linie»? Sau ceea ce se întâmplă pe parcursul întregului poem, al cărui timp propriu ar fi? Diferenţa de timpuri gramaticale (trecut simplu al «moralei» alegorice după un prezent continuu) nu ne permite să decidem. Şi nu vom şti dacă cei şapte ani de «nenorociri», pe care suntem tentaţi să îi sincronizăm cu cele şapte linii precedente, se lasă povestiţi de către fabulă sau se confundă pur şi simplu cu această nenorocire a povestirii înseşi, această disperare a unui discurs fabulos care nu poate decât să se reflecte fără a ieşi din sine. În acest caz, nenorocirea ar fi oglinda însăşi. Şi, departe de a se lăsa anunţată prin spargerea unei oglinzi, ea ar consta – de unde şi infinitul reflexiei – în prezenţa însăşi şi în posibilitatea oglinzii, în jocul specular asigurat de către limbaj. […]
Dar cine este ea? Cine «sparse oglinda sa»? Poate Fabula, fabula însăşi, care aici este, într-adevăr, subiectul. Poate alegoria adevărului, adică Adevărul însuşi, care este adesea, conform alegoriei, o femeie.”

Jacques Derrida, „Psyche. Inventări ale celuilalt” (traducerea mea)

1. tain = aliaj de cositor şi mercur pentru oglinzi;
2. Mais ce tain sous l’une et l’autre [ligne].

***

noi stând în cameră în jurul mesei, râzând şi privind semnele de pe tavan, apoi peisajul verde din grădina de afară, mutându-ne apoi în camera de alături ca să îţi spun un secret şi ca să te contrazic, tu replicând că da, poate, dar veninul de şarpe e întotdeauna dublu rafinat, cam ca uleiul de floarea soarelui, eu dormind pe parchet.

sau pe o mochetă, nu contează, întotdeauna undeva pe jos, dar nu la nivelul solului, şi mai spre dimineaţă, cu alţii cu picioarele sau braţele peste mine, sărutând pe cineva în semn de recunoştinţă, şi, apoi, întotdeauna mai spre răsărit, cineva aplecat peste chiuvetă şi ţipând strident în scurgere, ca o pasăre de pradă în înaltul cerului după ce tocmai a văzut un rozător alergând pe câmp, asurzind vietăţile de pe canal, şi apoi dând drumul la apă să se ducă zgomotul spre pământ ca printr-un paratrăsnet,

după acea bătăile ritmului ca şi cum la fiecare pompare a dozei de ritm s-ar sparge o sticlă, cineva ar trânti cu putere o sticlă pe trotuar luată dinăuntru, privindu-te cu o privire surexcitată de nebun şi alergând ţopăind pe stradă, ca şi cum ar fi fost vreodată liber faţă de nici un trecătorul în afară de voi din zonă,

desfăşurătorul se mişcă, discul se roteşte rapid în suport aruncând reflexe pe pereţi, şi voi sunteţi într-o cameră verzuie de hotel, verzuie de igrasie, încotoşmănaţi cu cele mai nepotrivite haine, dintr-un anumit punct de vedere, stând pe marginile paturilor de o persoană, între ele, ca doi vameşi la graniţa dintre două regate, în momentul unei pauze când ceilalţi nu s-au întors încă, voi verificându-vă din când în când expresiile faciale şi postura corpului uitându-vă la mine din faţa paturilor, şi observând că aveţi părul aproape la fel de lung, numai că tu îl ai negru, iar tu ai mâinile mari şi tu eşti calm şi lent, te mişti ca prin apă mai tot timpul,

eu stând agăţată pe marginea de deasupra a unui pat suprapus, şi hotărându-mă cu greu unde trebuie să dau stop derulării, ar trebui să deschidă ochii pentru asta, dar e obosită şi preferă să ţină ochii închişi şi să mă lase să mă schimb în mine de la un cadru instabil la altul, să mă contorsionez şi să dărâm culorile şi liniile ca pe nişte cuburi, caleidoscopic ai putea zice, dar paleta nu rămâne niciodată aceeaşi şi ritmul transformării nu e unul circular, ci neregulat, în funcţie de locul sau conturul din imagine care are primul iniţiativa să pornească deplasarea desenului,
tu cercetând o listă de cuvinte scrise cu grijă şi pronunţându-le răspicat, repetându-le rar pentru a exersa pronunţia şi strigându-le când le recunoşti circulând dezordonat prin aer, iar ei aprobându-te zâmbind, da, aşa e, dar, vezi, nu te uita la mine când spui asta, da, aşa e, în condiţii grele, sub condiţii grele, rar şi sonor, şi tu râzi, dar mai mult din cauza tonului şi a expresiei feţei decât a cuvintelor,

ea la o oră matinală desenând pe trotuar un nume cu cretă albă, desenând şi redesenându-l mereu cu o literă schimbată sau lipsă, sau mai multe, şi având senzaţia că cei care trec grăbiţi pe lângă chiar înţeleg de ce face asta şi ce zi e atunci, ce semnificaţie ar putea avea evenimentul, nu, desigur că nu ştiu, dar o dată şi o dată vor şti, poate, dacă o să treacă pe verde la intersecţie, la intersecţia în unghi drept a liniilor desenate cu creta abandonată apoi pe trotuar acolo unde începe iarba,

noi stând undeva în aer liber, pe bănci fără spătar, iar, tu, pisico, pisi&co. scoţând strugurelul din geantă pentru că ai buzele uscate, plimbându-l rapid peste buze şi ascunzându-l discret la loc, pentru a nu se observa că tocmai ai apelat la asistentul de naturaleţe, azi impresia trebuie să fie de naturaleţe, mi se pare,

eu în faţa mesei pe care e unitatea centrală de sub care se pot observa doi sâmburi de portocală şi un strat de mucegai alb în jur, sâmburii dau să rodească probabil, deja şi-au înfipt rădăcinile mici şi translucide în plasticul crem al unităţii, s-au hrănit de câteva săptămâni bune cu bălţi de cafea cu zaţ suculent, capucino, ceai, lapte, ciocolată caldă, un amestec din toate ăstea, şi acum au în sfârşit destulă forţă să se hrănească şi cu plasticul plin de proteine şi apoi, după ce l-au străpuns cu dinţii din vârfurile ramificaţiilor să pătrundă lateral sau oblic până la circuitele integrate şi să extragă seva lor, măduva spinării din sistem,

eu, din nou, plimbându-mă mai întâi prin faţa fiecăruia, da, şi pe tine te-ai văzut, şi tu acum, şi acum toţi împreună, în grup, da, uitaţi-vă la mine, şi apoi la noi şi la voi, la fiecare, da, uitaţi-vă pe rând cât mai puteţi, că atunci când o să vă atingeţi n-o să vă mai puteţi uita, nu, pot să garantez asta, sau nu în acelaşi timp ce, în orice caz,

tu cerând mereu ajutor de la o figură ca să pricepi un lucru atât de simplu, ca şi cum ar trebui să aibă neapărat o faţă ca să poţi să ţi-l apropii, ca şi cum ar trebui să îl priveşti mereu în ochi chiar dacă e făcut numai din linii, să zicem, sau din diferenţe de tensiune într-un circuit, ca şi cum ar trebui să meargă pe stradă sau să stea pe un scaun ergonomic ca să poată fi aici, ca şi cum ar trebui să coboare şi să urce zilnic scări, aceleaşi scări sau altele, fără să le poată arunca atunci când a ajuns la etajul care trebuie,

noi spunându-ne că trebuie să ne grăbim pentru că se apropie linia moartă, ce-ai, măi, ce-i aia linia moartă, să mor io dacă am mai auzit vreodată expresia asta, şi de când e vorba, mă rog, de linii, moarte, vii, gradate, de plastic, lungi, colorate, rupte, mai scurte decât pagina, bune de trasat sau nu, cu denivelări, care încap în geantă, sau în penar,

eu pe punctul de a mă opri din rotaţie. nu arunca înspre mine cu un obiect contondent. dacă pot, o să fac eu asta.

***

dar, dacă, totuşi, una din bile ar străpunge irisul?

ca să vină, cum, ca un dar?

ca un dar sau ca o condamnare…

sau ca o pedeapsă…

sau ca o pedeapsă, dacă vrei,

nu, de fapt, mă gândeam că ar putea veni în dar, adică în el cumva,

înfăşurat în el şi desfăcându-se la contactul cu suprafaţa

în momentul contactului

da, atunci, dar am senzaţia că ţi-am mai zis asta… cel puţin o dată…

AV

wilde love

monochrome

„Roland Barthes vrea să ajungă la observaţia: a existat o vreme când scriitura, fiind aceeaşi pentru toţi, era primită cu o acceptare inocentă. Toţi scriitorii nu aveau pe atunci decât o singură grijă: să scrie bine, adică să ducă limba comună spre un mai înalt grad de perfecţiune sau în acord cu ceea ce căutau să spună; exista pentru toţi o unitate de intenţie morală identică. Astăzi nu mai este aşa. Scriitorii care se disting prin limbajul lor instinctiv se opun şi mai mult unii altora prin atitudinea faţă de ceremonialul literar: a scrie – dacă înseamnă intrare într-un templu care ne impune respect, independent de limbajul nostru prin dreptul de naştere şi prin fatalitate organică, dacă este un anumit număr de uzanţe, o religie implicită, un zumzet care schimbă dinainte tot ceea ce putem spune şi care îi schimbă intenţiile cu atât mai capabile de acţiune cu cât nu se mărturisesc, – a scrie este mai întâi a vrea să dărâmi templul înainte de a-l construi; este, cel puţin, înainte de a-i trece pragul, să-ţi pui întrebări despre servituţile unui asemenea loc, asupra păcatului originar pe care îl va constitui hotărârea de a te îngrădi. A scrie este, în cele din urmă, să-ţi refuzi să treci pragul, să-ţi refuzi «a scrie»”.

Maurice Blanchot, „Căutarea punctului zero” în „Cartea care va să fie”


„Yet each man kills the thing he loves

By each let this be heard,

Some do it with a bitter look,

Some with a flattering word,

The coward does it with a kiss,

The brave man with a sword…”



Oscar Wilde, „The Ballad of Reading Gaol”




***




Un mosor de aţă desfăşurându-se pe verticală, un mosor de aţă roşie crescând dintr-o picătură grea cu reflexe tulburi, o picătură vânătă în fierbere se desface la mijloc lângă piciorul mesei
şi, ca la un strănut, o miriadă de spori răspândindu-se rapid printre firele respiraţiei noastre se umezeşte şi se desface în mosoare de aţă

şi, ca la un sărut, o miriadă de spori se magnetizează în aerul umed, pesemne din cauza respiraţiei

pesemne din cauza ritmului

pe semene

pe cine să semene?…

[…]

pe cine a vorbit…

[…]

Mosorul se desface în aer pe verticală, se întoarce în rotocoale în jurul stâlpilor pitici, dansându-le lasciv, punctul de la capătul firului de aţă cască larg gura, lasă capul uşor pe spate, se opreşte o clipă în aer, fixează cu ochii întredeschişi vidul,

parcă,

îşi arcuieşte solzii, e complet nemişcat acum… sau aproape…

şi se repede brusc spre primul spor, înghiţindu-l ca pe o bilă de sticlă, ca pe o mărgea

rostogolindu-se greoi pe gâtlej şi fixându-se ca oprită de un macaz la capătul mosorului

lângă picătura de apă în fierbere care se deschide tot mai mult, o rană striată…

limba despicată a firului se înfige în următorii spori, primii din cale

se învârte printre ei ca scăpat din lesă, îi culege de pe traseu cu lăcomie

face o pauză şi un tur electrocardiogramatic în aer, pe orizontală,

bilele se aprind reflectorizant lăsând dâre pe traiect, împingând celelalte bile, desenându-le o coadă arcuită drept,

se întorc nehotărâte pe loc, se uită unele sub altele, la altele, pe altele

pe atelele ce fixează arcuri frânte

şi îşi dispun cozile mecanic în încheieturile dintre rânduri

capătul aţei se înconvoaie, îşi răstoarnă spre spate botul până când atinge ceafa, priveşte răsturnat şirurile ordonate, se scutură de câteva ori, dar corpul de picături rezistă impulsului, îşi freacă mulţumite cozile unele de altele şi se reaşează în dispozitiv

e gata

capul

de şarpe

de şoapte

imperceptibil se strânge în el şi lasă pielea solzoasă să se desprindă, iese din ea ca dintr-un tunel

iese cu iuţeală din el, dar doar până la jumătate, doar până când ajunge destul de aproape ca să muşte din ureche

să muşte cu sete din ureche lăsând în loc o rană striată

încă o dată, şi încă o dată

încă o ureche muşcată adânc

de forceps

strecurându-se printre ele

ca printre bile

cu plesnet de bile de sticlă scăpate din palme

pe o podea fină de lemn

strecurându-se cu viteza unei arbalete până la capătul celălalt

pentru a o împinge

afară

de unde?

pe unde?

la capătul firului, între colţii plini de venin

să o ţină strâns

să nu scape prada smulsă din ureche

să nu o scape pe drumul înapoi

prin ureche

pasaj.com

clipul de aici.

tac.tic

„Nul objet n’est dans un rapport constant avec le plaisir (Lacan, à propos de Sade). Cependant, pour l’écrivain, cet objet existe; ce n’est pas le langage, c’est la langue maternelle. L’écrivain est quelqu’un qui joue avec le corps de sa mère (je renvoie à Pleynet, sur Lautréamont et sur Matisse): pour le glorifier, pour l’embellir, ou pour le dépecer, le porter à la limite de ce qui, du corps, peut être reconnu: j’irai jusqu’à jouir d’une défiguration de la langue, et l’opinion poussera les hauts cris, car elle ne veut pas qu’on «défigure la nature».

***

Texte veut dire Tissu; mais alors que jusqu’ici on a toujours pris ce tissu pour un produit, un voile tout fait, derrière lequel se tient, plus ou moins caché, le sens (la verité), nous accentuons maintenant, dans le tissu, l’idée générative que le texte se fait, se travaille à travers un entrelacs perpétuel; perdu dans ce tissu – cette texture – le sujet s’y défait, telle une araignée qui se dissoudrait elle-même dans les sécrétions constructives de sa toile. Si nous aimions les néologismes, nous pourrions définir la théorie du texte comme une hyphologie (hyphos, c’est le tissu et la toile d’arraignée).”

Roland Barthes, „Le plaisir du texte”

„-- Să mă coc, Enigel,
Mult as vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l Enigel,
În somn fraged si răcoare.

-- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-în inimă-ai înfipt-o !
Eu de umbră mult mă tem,…”

Lapona lui Ion Barbu





***

- Am avut un vis foarte urât…
- Când?… Acum?…
- Da, acum… de data asta eram la metrou la Victoriei la o oră de maximă circulaţie… şi totul a început cu o îmbulzeală… pe peron, pe scara rulantă… apoi scara s-a transformat într-o bandă rulantă de fabrică, staţia a început să semene cu multe altele… avea bucăţi din multe alte staţii şi din multe alte locuri… eu eram undeva sus în aer şi priveam… ca şi cum conţineam tot locul ăla şi mă cuprindea în acelaşi timp… şi apoi a început coşmarul…
- Cum adică? Ce s-a întâmplat mai departe?…
- Nu vreau să-ţi spun mai departe…
- De ce?…
- Pentru că o să pui visul pe banda rulantă… şi asta pot să fac şi eu… pot să-ţi zic doar că se făceau acte de cruzime sau răutate gratuită pură, nu ştiu exact…
- Nu e acelaşi lucru…
- Ştiu…
- Şi, oricum, e imposibil… nu există acte de cruzime gratuită pură sau de răutate gratuită pură…
- În vis era posibil…
- Eu cred că a fost din cauza berii şi a mâncării… se ştie că dacă mănânci mult înainte să te culci digestia lentă îţi dă vise urâte…
- S-ar putea… dar nu mi-e foarte clar cum se transformă aburii de bere în gânduri dezordonate… şi incontrolabile…
- S-ar putea să fie doar o problemă de sintaxă a aburilor… iar întrebarea, la fel ca şi răspunsul care o precede, să fie acolo unde se îmbină bucăţile… acolo unde se împreunează…
- S-ar putea… nu ştiu…

***

în mlaştină, o eclipsă totală de întuneric

totul e suprafaţă fierbinte de piele, ajunsă în apropierea punctului de fierbere, pielea canapelei se lipeşte de pielea întoarsă a cizmelor şi de pieile noastre uscate ca foiţele exterioare ale unei cepe, gata să se desprindă, umflate şi rarefiate, pieliţa care acoperă pupila arde mocnit, iar ochii atârnă greu ca două băşici pline de lichid şi dureroase.

întind ca prin apă mâinile spre colţul feţei de masă, dar mă lovesc – şi pielea de pe braţe vibrează puternic ca o coardă atinsă de un arcuş – de două proeminenţe întărite şi arse într-un cuptor, două proeminenţe rotunjite de lut ars, ridicându-se şi coborând imperceptibil pe câmpul neted, dar plin de crăpături fumegând ca lângă un crater de vulcan întors pe dos.

- nu deschide ochii…

şi vocea se lichefiază lăsând sunetele să plutească în amestecul gazos de abur incandescent ce se înalţă lent spre punctul în care se articulează oasele subţiri ale scheletului cortului devenit o uriaşă umbrelă jupuită de pânză

bucăţile de piele ale cortului sunt împinse în toate direcţiile de valurile aerului fierbinte, dar, ca la un semn, capătă o mişcare ordonată de mâinile unor surferi invizibili, înălţându-se şi coborând, apărând şi dispărând în noianul valurilor, ocolind cu dibăcie stâlpul de foc din centru, înaintând pe creasta vârtejului ce sugrumă în centru stâlpul şi topindu-se lent dinspre centru înspre margini

o ploaie fină, dar acidă de fire subţiri de ţesătură se aşterne peste noi infiltrându-se prin crăpăturile pielii de pe spate ca milioane de pişcături dureroase, încerc să mă întorc într-un spasm de durere, dar nu reuşesc să mă desprind de pielea de sub mine

o picătură rotundă de apă grea se desprinde din locul unde pieile se împreunează săpând lent un şanţ roşu aprins până spre pământ, schimbându-şi pe drum reflexele de la vişiniu rubiniu la vânăt şi oprindu-se împietrită în piciorul mesei

aerul e negru în cuptorul de foc şi gurile cedează presiunii întredeschizându-se cu un pocnet de zăvor sfărâmat şi lăsând limbile de foc să cotropească gingiile la baza dinţilor, infiltrându-se cu lovituri mărunte de briceag spre bolta palatină

- nu pot să respir…

- şiiit! încearcă să nu vorbeşti…